poiestire de toamna

Străzile îndrăgostite şerpuiesc şi dansează înaintea paşilor noştri. Noi ne aşezăm obosiţi pe pietrele ofilite de pământul reavăn şi moale, începând să visăm, îmbrăţişaţi, cu tâmplele abia atingându-se.

La dracu’ e-atât de cald aici, spui tu, muşcând din „e” ca dintr-o pară urmată de-o cratimă de vierme.

La dracu’ îngân eu, mai mult pentru mine, şi oarecum mirat, obosit încă de îmbrăţişarea încheiată atât de abrupt. Dar tu te sprijini încă de mâna mea, privind aiurea, şi buzele tale rostesc de la sine nişte cuvinte care ar putea trece drept roşii, cu multe buline. Eu râd. Râdem amândoi ca nişte mânji proaspăt fătaţi, dumnezeu ştie din ce burtă de iapă. Dumnezeu nu există, îmi povesteşti tu, întrerupându-mă, şi eu n-am altceva mai bun de făcut decât să-ţi dau dreptate, aşa, în silă. Cum ai da apă de băut la o cămilă.

Dar tu te desprinzi uşor magnetizată din sărutul meu îndelung şi lasciv, şi un fir de salivă se întinde între buzele noastre şi pocneşte, rupându-se, ca o coardă întinsă. La dracu’ spui tu, şi mă doare-n radical din paişpe dacă dumnezeu nu există; când spui asta, aproape ca-i putea trece drept tristă. Dar nu, tu râzi şi mă iei în braţe; râdem amândoi ca nişte cuţite străpungând nişte maţe.

Şi ne sărutăm iarăşi, îndelung şi lasciv. Şi ne lăsăm pe spate, îmbrăţişaţi, filtrând ca nişte bureţi uriaşi vântul care ne răsfoieşte ca pe-o carte.

mai ales tu..

vântul se zbenguia prin nuci

ca o dihanie cheflie

apucând fetele de cozi

ridicându-le fustele

numai pe tine te prinsesem

de-adevăratelea şi de-acum

ne luptam ca lăcustele

în jurul nostru se jucau

învârtindu-se feţe albastre şi roşii

băieţii schimbau între ei pumni

şi picioare aruncau cu pietre

cu căţei de usturoi şi cu osii

numai tu tăceai enervată

cu palma mea în care scuipai

şi loveai cu dinţii strivindu-ţi buzele

eu simţeam limba ta jucându-se tot

mai alert de-a furnicile de-a meduzele

din curţi câinii lătrau smucindu-se

să iasă afară

îţi răsucisem o mână

la spate şi simţeam

cum începea să te doară

vântul se prefăcea tot mai mult

în fum, şi-n ninsoare

peste buzele tale

buzele mele apăsau

temătoare.

Trenul – partea a II-a

Te-ai întors în compartiment, ţi-ai descălţat pantofii şi ţi-ai întins picioarele pe scaunul din faţa ta. Îţi era tot mai greu să rămâi treaz, însă trenul tocmai oprea în una dintre staţii. Luminile alburii ale peronului găureau perdeaua care acoperea geamul şi purta toată zarva de afară în compartimentul în care stăteai aproape întins. În câteva minute îşi făceau loc pe scaunele de lângă tine doi bărbaţi îmbrăcaţi în paltoane vechi de lână şi o femeie bătrână care purta pe un umăr o sacoşă de rafie. Te-ai scuzat printr-un gest; ţi-ai restrâns trupul, care apucase tot felul de căi prin compartimentul până acum câteva clipe liber, la un singur scaun. Spaţiul care îţi revenea, de drept, nu era deloc comfortabil. Căldura din compartiment se risipise. Intraseră câteva guri de aer îngheţat, deodată cu purtătorii lor. Ai simţit câţiva fiori de frig. Trenul porni mai departe; pe geamuri mişcarea rapidă a imaginilor începea iarăşi să numere timpul. Piciorul tău s-a lovit de genunchiul unuia dintre bărbaţi, care te-a privit o clipă pe sub sprâncenele în care atârnau ca nişte sâmburi, câteva picături de apă abia dezgeţată. Şi-a retras genunchiul, însă a continuat să te privească iar tu ai răspuns folosindu-te de câteva cuvinte la care nu se mai putea adăuga nimic. Acum era mulţumit.
Întunericul înlocuise între timp lumina şi simţeai iarăşi cum nu mai puteai evita prăbuşirea în somn. Ţi-ai sprijinit cotul de fereastra geamului şi creştetul s-a potrivit aproape perfect în palma desfăcută larg. Gândurile au început să se învălmăşească, chipurile unor persoane necunoscute au luat locul întunericului de dincoace de pleope. Mâna rămasă liberă s-a mişcat imperceptibil, salutând acele fiinţe care nu erau acolo decât pentru tine, şi buzele s-au mişcat fără să scoată un sunet. Aşa erai deja în gară. Un loc pustiu, fără lumini, aşa cum putea fi gara unei comune prăpădite, de la capătul ţării. Te-ai plimbat ceva vreme aşteptând să fii întâmpinat de cineva, doar aşa eraţi înţeleşi. Vântul răsfoia acoperişele de tablă ale clădirilor şi muta bucăţi de hârtie şi de pânză dintr-o parte în alta. O făcea fără să ceară nimic în schimb. Vântul şi oamenii. În gară nu era însă aproape nimeni. Afară de două siluete care se apropiau în întunericul nelocuit. Acum te însoţeau amândoi ţinându-te fiecare de unul dintre braţe. Vântul muta hârtii şi sticle de plastic dintr-un loc în altul, ca şi când ar fi jucat şah de unul singur.

Gandul unu si gandul doi

nu uitasem o clipă

deasupra mea se leganau

respirandu-mi gandul unu si

gandul doi

palmele tale deschise

boala imi trecuse curând

timpul flutura ca vântul

prin frunze se iveau luminişuri

din partea cealaltă

prin cercul de fum

ne prindeam amândoi în

rotire în joc

începusem de-atunci să presimt

tu tăceai

cum creştea în mine

tainic un minaret

cum mă-îmbolnăvisem

de nesomn de nezăbovire

palmele tale

răsucite spre mine

mă despărţeau de moarte

ca o membrană subţire

prin care se putea privi dincolo

simţeam pe frunte apăsarea lor

mila lor, blanda lor teamă

care mă respira înăuntru

şi mă repeta apoi în afară

ca o fugă ca un joc ca o nezăbovire

simţirile mele erau aşternute

ca un câmp cu o pulbere fină

de flori de zadă

de sub care nu se putea respira

dormitam pe partea cealaltă

timpul foşnea printre gânduri

ca vântul prin frunze

îmbrăţisând de pretutindeni

sufocând pâlpâirea deltei

mele de sânge

prin care mă revărsam în tine

purtând cu mine aglomerări

de plictisuri silă de lume

şi oameni regrete

moartea gândului unu

şi a gândului doi