fragment II

Plecând din casa bunicilor, la începutul toamnei, pentru a mă întoarce la şcoală, simţeam pentru prima dată că despărţirea, oricât de tragică mi s-ar fi părut atunci, era numai iluzorie, şi că aveam să iau cu mine o după-amiază de vară cât toate după-amiezile lumii, şi că intensitatea cu care o trăisem nu avea să se piardă în amintire, aşa cum pierdusem atâtea alte lucruri pe care îmi dorisem să le păstrez fără să reuşesc, ci avea să se amplifice şi să se adâncească mereu, cumva împotriva voinţei mele şi totuşi de dragul ei, sporind irealitatea timpului care trecuse de atunci, şi a tuturor întâmplărilor care alcătuiau, de-acum, viaţa mea.

Deşi se întâmplase în acea după-amiază, mi se părea – şi aşa avea să mi se întipărească în amintire pentru totdeauna – că înmormântarea avusese loc într-o altă zi. Era suficient pentru asta un simplu calcul matematic, şi la capătul lui, adunând laolaltă timpul cât durase drumul până la capelă, apoi slujba de înmormântare, apoi drumul înapoi şi, în sfârşit, masa pentru pomenirea celei moarte, rezulta fără urmă de îndoială că, dacă toate ar fi avut loc în acea după-amiază de duminică, ar fi fost nevoie de întreaga zi. Şi cu toate astea, îmi aduc foarte limpede aminte că, în aceiaşi zi, am privit ore în şir, înainte să mă refugiez în camera de la stradă încercând să adorm şi să câştig trişând lupta cu valurile de căldură ale acelei după-amiezi, mişcările ritmice ale coasei bunicului, lucirile înşelătoare ale tăişului, la umbra nucului de pe care şiroiau furnici ca nişte broboane de transpiraţie vie, înţepătoare, care mă făcea să strivesc mereu între degete stropii alerţi de sudoare care mi se strecurau pe sub haine. Am încercat de mai multe ori să dau de capătul acestei benzi a lui Moebus, reuşind însă de fiecare dată să încurc şi mai tare şirul evenimentelor, lucrurile şi oamenii, pentru a renunţa, în cele din urmă, mai curând din teama de a pierde cu totul şirul propriilor mele amintiri, de a mă rătăci, fără nicio speranţă de salvare, în mine însumi, rămânând captiv propriei mele memorii, aşa cum Icar şi Dedal fuseseră închişi în labirintul tot de ei construit, plătind cu moartea încercarea de a se elibera. M-am gândit adeseori, întorcându-mi privirea înapoi către acea vară, şi către acea după-amiază mai ales, că amintirile trupului şi nu cele ale minţii sunt adevăratele noastre amintiri, singurele care pot fi distinse, fără dificultate, de fanteziile din care sunt alcătuite celelalte amintiri ale noastre. Însă trupul meu visător de copil, fibrele lui prea fragede pentru a putea primi şi adăposti în ele teniile zburătoare ale acelei zile ca pe nişte fotografii care ar fi putut fi developate mult mai târziu, nu reţine nici el din acea zi decât fragmente, tresăriri, atingeri.

fragment

Mă trezeam mereu, la intervale scurte de timp, sâcâit de căldură şi de muştele care sfredeleau toropeala fierbinte a după-amiezii, fără să fiu în stare nici să mă dezmeticesc de-a binelea, nici să adorm, urmărind, în oscilarea mea între trezie şi somn, mişcările parcă tot mai încete ale pendulei care îmi dădea impresia – şi nu era, din câte ţineam minte, pentru prima oară – că încetinea treptat şi că avea să se oprească definitiv, lăsând în încăpere un vid de timp. Fără să fiu obosit, mi se părea mai sigur să încerc traversarea acelei după-amiezi fierbinţi într-o stare cât mai aproape de inconştienţă, care să mă lase să număr minutele şi orele cu sentimentul că nu trebuie să le îndur, ci că locuiam cumva în afara lor şi le observam impasibil trecerea de la umbra unei stări ireale. Şi totuşi îmi amintesc după-amiaza aceea de duminică despre care nu ştiam când şi dacă avea să se sfârşească, ca şi când aş fi trăit-o numai pentru a o transcrie, mai târziu, pentru a o repeta, din cuvinte, şi nu cu intenţia de a-i spori realitatea, ci pentru a i-o diminua, aşa cum putem spera vindecarea povestind altora suferinţele trecute. Şi mi-o amintesc ca şi când, dacă aş vrea, nu m-ar costa mare lucru să mă întorc înapoi în ea ca într-un vis din care te dezmeticeşti, trezit de un zgomot brusc, numai pentru a constata irealitatea sporită a încăperii şi a patului învelite în întuneric, întorcându-te apoi liniştit la visul care îţi este mai familiar – şi de aceea mai real – decât realitatea. Lumina se zaharisise pe lucruri, mânerele uşilor erau lipicioase şi respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde, împănate cu mobile vechi, pe care căldura le înghesuise acolo aşa cum ai îndesa lemne într-un cuptor, pregătindu-te apoi să-l aprinzi. Decupându-se în aerul leşios, coroziv, care le împrumutase nu numai culoarea lui de gutuie şi mirosul de mere putrede, dar şi transparenţa lui fluidă, nucii din faţa casei îţi dădeau mai curând impresia de hologramă. Nu existau, nu ar fi putut să existe. Însă ştiam toţi că fuseseră cândva acolo, aşa cum scaunul care continua să se legene după ce Mara dispăruse din el era mărturia mută a unei prezenţe, iar legănarea lui era ecoul râsetului picioarelor ei care fluturau deasupra pământului, dând plictiselii mişcările bruşte ale gleznelor ei. după-amiaza aceea durase – şi eram sigur de asta, o ştiam aşa cum puţine lucruri ştiam – o vară întreagă.

Despartire

seara se lasă târziu peste case, ca un geamăt molcom. îşi desface fluturii în curţile caselor ca pe nişte flori cafenii, izbindu-le alert de duliile becurilor, de bulbii luminoşi ca nişte stupi, atârnând printre frunzele de vie. întunericul împodobit de urletul câinilor ne face să ne-împiedicăm unul de altul, să râdem fără să ne vedem măcar chipurile. miroase a fum, a vară, pietrele pe care călcăm duhnesc de căldură ca măruntaiele iezilor proaspăt tăiaţi. ne lungim pe pământ ca nişte şopârle muiaţi de lumina vagă a lunii, fără să ne vedem măcar chipurile; neclintiţi unul lângă altul sincronizându-ne bătăile inimii ca pe nişte ceasuri. apoi răcnetul bunicului azvârlit din burta nopţii ca un râgâit, sfârtecând apropierea noastră, ameninţările lui violente, poarta trântită, încuiată, cât de uşor mi-ar fi fost s-o sar oricând, spre dimineaţă, mâine, numai să rămân acolo nemişcat învelit de îmbrăţişarea Marei, în întuneric. pleacă!, mi-a făcut semn Mara, ca şi când ar fi desprins un măr de pe creangă şi mi l-ar fi dăruit. peste zid umbra mea alunecă surdă.

Vara

nu prieşte nimănui. mă gândesc acum la ceva: poate cuielor, pentru că, de căldură, se destind un pic, şi se lăbărţează prin găurile unde au fost bătute. asta ar fi o chestie. unde mai pui că primăvara, dacă într-adevăr fac treabă bună vara, pe căldura aia groaznică, le mai şi vezi deschizându-şi florile ruginii şi metalice – pline de surâs, cum spunea despre păpădiile de altădată Mara, care scăpăra în îmbrăţişarea mea ca un cremene lovit de alt cremene. Şi asta e o poveste, dar parcă n-aş spune-o aici şi acum, când nu ţin cu tot dinadinsul să plictisesc pe nimeni. dar Mara credea că florile alea gălbui-ruginii, care scot capul din căpriorii caselor, din scândurile săniilor aşternute cu o bucată de pâslă, din lemnul putrezit, acoperit cu un strat de mucegai al băncilor sunt florile lor. de aici sunetul ăla metalic, atunci când te zdreleşti de ele şi semnul alungit pe care îl purta Mara, mai sus de glezna si mai ales vara, cu fustele ei până dincolo de genunchi, de culoarea vulvei. bunica nu ştiu ce naiba de ceaiuri făcea din florilea alea, dar ceva făcea ea, că făcea din orice ceai, ca şi când ar fi avut darul transmutaţiei alchimice de care se folosea şi Mara, nopţile, când se transforma în altcineva şi eu o pierdeam, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea, ştiind că nu mai aveam s-o găsesc. De asta nici când a dispărut Mara n-am crezut că e altceva decât tot o deghizare a ei, că era cumva acolo, că nu plecase de-adevăratelea. Ceaiului ăstuia ar fi trebuit să-i spună ceai din flori de cui, mi se păruse mie atunci, şi acum, privind retrospectiv, găsesc că nu eram decât un prostovan îndrăgostit de Mara care nu făcea nici cât elasticul din părul ei. Dar dumnezeu ştie – să nu mă înţelegeţi greşit, nu dau vina pe el că ţine minte totul, ci pentru că ştie totul şi nu spune nimănui – dacă aşa e sau nu, că e totul, cum zicea bunicu’ “far back in time”, la care bunica – strângând cu mâna ugerul plin de zgârieturi al vacii, cu nesfârşită blândeţe, spre a-l seca de lapte şi uitându-se mai mult peste umar spre bunicu’ – silabisea cu un accent perfect: „ce n’est pas vrai”

Vara se-mbraca la Prada

I-auziti aici: E o chestiune fundamentala si de-asta va retin atentia – atata cata mai aveti, ca probabil sunteti toti lesinati de caldura la ora asta. Dar ma folosesc de voi si in stadiul asta, de filodendron, sau de coada soricelului. Voi ati auzit de planta asta, sau habar n-aveti, orasenilor? Bai deci fiti atenti ca nu mai zic a doua oara: a venit azi un tip pe la mine – un fel de var de-al meu, zicea maica-mea, dar la ea toti sunt veri cu noi – trecut prin toate greutatile vietii, cum se zice. Bun, zic, si ce sa fac eu, i-am spus, ca el mai mult nu vorbea.  Scrisese, asa sustinea el, un roman – nu cine stie ce, adaugase imediat, modest – si incercase sa-l publice pe la cateva edituri. Dupa “derularea procedurii standard” rezultatul se “standardizase” si el. Nu voiau sa i-l publice si pace. Pai si cum sa te-ajut eu, zic, ca am si eu “romanele” mele pe cap, si tot de “raspunsuri standard” dau.

Imediat il vad ca se ridica si pleaca. Gata?, ii sugerez eu sa se grabeasca. El nu-mi raspunde. Ma priveste numai, ca si cand ar trebui sa-mi zambeasca, da’ nu-i iese miscarea din buze.  Ca sa-l ajut, ranjesc eu. Atunci isi da drumul, si imi arunca, din usa, cateva vorbe care sunau cam asa: auzi, eu credeam c-am scris o porcarie, dar daca o sa mi-o tot respinga, o sa ajung sa cred ca-i de-a dreptul buna; altfel de unde atata unanimitate… A mai zis ceva si a iesit, ca si cand n-ar fi fost.

Mie – care, cum ziceam, am si eu romanele mele – mi-a trecut asa prin cap: ba’, si daca are asta dreptate?