polifonie

o, învierea e atât de uşoară şi atât de plăcută, e ca şi când mâna ţi-ar aluneca de pe braţul fotoliului într-un fel de somn mângâietor, învierea e tot un fel de moarte, e celălalt triunghi al clepsidrei, e tot un fel de răstignire bruscă, numai că se întâmplă mult mai des, se întâmplă în timp ce ne sărutăm, se întâmplă în timp ce tu te laşi mângâiată, în timp ce te prefaci că dormi, înviem amândoi consumându-ne ca nişte lumânări, pâlpâind pe rând înainte şi înapoi, uneori mai mult dincolo decât dincoace, ne îndepărtăm şi ne apropiem, fără durere aproape, învierea e atât de uşoară şi de plăcută, ca o răstignire în doi, în ritmuri de jaz vibrând în întuneric ca un fel de cruce, redescoperindu-ne într-un alt spectru tactil, sonor, luminos, înviem şi ne îmbrăcăm repede trupurile crude, fosforescente cu o grabă animalică, rece, firavă. o, cum ne furişăm în moarte ca nişte gânduri murdare în lanurile de unduitoare dendrite, cum ne colorăm de strigătele învierii până globulele noastre roşii ajung de culoarea dragostei şi a mierii, rămânând apoi nemişcaţi ca un copil oprit brusc din plâns, ca o flacără îngheţată, eu uneori viu şi tu uneori moartă.

declaratie de iubire

când învăţ eu să scriu o să vă învineţesc tuturor retina, o să vă stropesc petele galbene şi petele oarbe cu benzină şi o să vă dau cristalinului foc, ca să simţiţi şi voi ce mare, nesfârşită dragoste de omenire zăcea în mine, mută, inexprimabilă, ca singurătatea unui bolnav de autism. e o doză de nebunie în iubirea asta a mea, recunosc, dar cât mi-ar plăcea să vă înflăcăraţi şi voi, măcar până la jumătatea nervului optic, de ea, să simţiţi măcar „vizual”, atât cât se poate simţi altfel decât cu foarfecele straniu al mâinilor care retează pretutindeni contururi şi împung mai înainte să îmbrăţişeze. când învăţ eu să scriu – şi tot o să învăţ până la urmă – o să-mi înfig cuvintele în timpanele voastre ca pe nişte mici instrumente de acupunctură, totuşi întru câtva dureros, pentru ca astfel să asurziţi şi voi de strigătul meu, de nestăvilitul meu dor de oameni care zace în mine ca un ţipar într-un mâl respirând smârcuri şi alge…sunt prea obosit ca să mai învăţ să scriu;

 

idilă

(lui Emil Brumaru)

pe genunchiul acesta de zare

cineva scijelise :„întâmplare:

miercuri, sub umedă umbră

înnodat în somn ca o fundă

mă trezii ca udat de muson,

dar mai sus pe o cracă de pom

întâmplarea făcea ca pisica angela

să-şi scutere peste mine pansela”

si semna, dedesubt, monoton

„al dumneavoastră,

pisoiul Anton”

!

Liniştea serii îşi mişca prin măruntaiele noastre tentaculele ca mâinile mânjite de sânge ale bunicului în toracele iepurelui jupuit, atârnând cu capul în jos, cu ochii sfioşi în orbiteiubito! e loc aici pentru amândoi, în toracele lui înflorind de coaste ca de nişte limbi fierbinţi, sărutându-se, e loc aici pentruamândoi, în rugăciunea morţii lui, atârnând, de cârlige, şi ca o candelă sângerând către cerulpâmânt. iubito, el e îmbrăţişareanoastră, tăcerea lui molcomă, întunecoasă, viscerele lui de leş încărcând pumnii desfăcuţi ai bunicului, revărsându-se pe pietrele încinse de soare ale curţii, sfâşiate de câini..

Întâmplare

Muştele se topeau în alcool ca nişte afine; mucegaiul se zaharisise deasupra lor înflorind albăstriu ca o cicoare, ca mama cărând pescăruşi, ca focul bolborosind printre pietre, ca două iede. Iată ziua aceea, lamura ei neîntinată ca o dulce subţioară de fată, desfăcându-se molcom în priveliştea serii cum îşi desfăceau crengile merii. iubito, mi-am spus murmurând, cu gândul la cana albastră de apă, ia şi te-adapă. şi aşa trecu ziua aceea scăpărând peste vii cu picioarele ei numai rar numărate şi după ceasul meu trecu şi cam o jumătate din noapte. dar ce toropeală şi ce reavăn pământul peste care, desculţi, treceam visători, închipuindu-ne prerii şi tundre aşa cum citisem cândva că trebuie să fie altunde. şi când îţi era somn, mititico cu ochii ca frunza de mentă, te lăsai la pământ ca omătul şi-ntunericul te-nvelea în placentă. dar bea, îţi spuneam, şovăielnic, cu glasul ca nişte tulpini cărora vântul le smulse înflorita mansardă şi mâinile noastre le crescuseră spini. tu dispăreai din locul acela apărând altora şi numai în vis, până când îmbătrâneam şi mă umpleam de mucegai ca de griş.

Sacrificiul

I.

şi camera mea, dimineaţa,

colcăia de lumină  ca un hoit înflorind de

viermi. sufeream învelit în cearşafuri cu faţa adâncită

în pernele mirosind a salivă ca într-un ulcior

ca o daltă

apăsate cu degetele pupilele se adânceau în culori

nu mai auzeam

îmi clinchetea în urechi argintăria bunicii

ochii se umpleau de pansele ca nişte morminte

din somn mă trezeam ca

dintr-un lichid amniotic

cu trupul decojit în placente

desfigurat de naştere

ca de o luptă

eu ceream toate astea

ca un murg aprins

goana dinaintea lui

Ema, lângă mine

dormea înviată.

Despartire

seara se lasă târziu peste case, ca un geamăt molcom. îşi desface fluturii în curţile caselor ca pe nişte flori cafenii, izbindu-le alert de duliile becurilor, de bulbii luminoşi ca nişte stupi, atârnând printre frunzele de vie. întunericul împodobit de urletul câinilor ne face să ne-împiedicăm unul de altul, să râdem fără să ne vedem măcar chipurile. miroase a fum, a vară, pietrele pe care călcăm duhnesc de căldură ca măruntaiele iezilor proaspăt tăiaţi. ne lungim pe pământ ca nişte şopârle muiaţi de lumina vagă a lunii, fără să ne vedem măcar chipurile; neclintiţi unul lângă altul sincronizându-ne bătăile inimii ca pe nişte ceasuri. apoi răcnetul bunicului azvârlit din burta nopţii ca un râgâit, sfârtecând apropierea noastră, ameninţările lui violente, poarta trântită, încuiată, cât de uşor mi-ar fi fost s-o sar oricând, spre dimineaţă, mâine, numai să rămân acolo nemişcat învelit de îmbrăţişarea Marei, în întuneric. pleacă!, mi-a făcut semn Mara, ca şi când ar fi desprins un măr de pe creangă şi mi l-ar fi dăruit. peste zid umbra mea alunecă surdă.

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Primavara

Mai bine plimbă-ţi degetele prin aşteptarea mea aşa cum ai sădi în pământ o floare. când e deja atât de târziu îmi leagăn picioarele prin aer, pantofii îmi zboară pe rând, zvâcnesc neputincioşi, se lovesc cu bufnet de pământ. picioarele mele aleargă mai departe prin aer şi se întorc ca un refren; eu nu mă mai gândesc la nimic (nu mă mai gândesc la nimic). labele picioarelor mi se desprind pe rând, zvâcnesc prin aer, se lovesc cu bufnet de pământ şi eu nu mă mai gândesc la nimic (nu mă mai gândesc la nimic); aerul se leagănă cu mine, până la genunchi corpul meu zvâcneşte tremurând prin aer (ce straniu, nu?), mâinile mele se despart de mine ca două păsări albe desfăcându-se dintr-o colivie, înviate; eu le privesc depărtându-se şi nu mă mai gândesc la nimic; eu le privesc depărtându-se şi nu mă mai gândesc la nimic (spune, nu-i aşa?) desfăcut cum stau, pe iarbă, pe iarbă stând desfăcut cu coastele înflorind din mine ca şi când ar înflori din mine; ca şi când ar fi venit primăvara; până la jumătate sînt pământ, de la jumătate în sus sînt numai gânduri care nu se mai gândesc la nimic (nu?), aşezate pe coastele mele ca nişte păsări ciugulind din plămânii mei alveole. mă scufund încet în pământ, lichefiat ca un plastic topit, şi nu mă mai gândesc la nimic; mai bine plimbă-ţi degetele prin aşteptarea mea aşa cum ai sădi în pământ o floare.

Pe unde am mai trecut: Cristian Lisandru, Gabriela Savitsky, Vania, Dumitru Agachi, Zana, Andi, Vraji, Otilia Ardelean, Dia.

Sa facem salata

mestecam lipitori cu buzele răsfrânte, pământii,

cheflăind ca nişte pleoape de mort (înapoia lor

viermii), mestecam lipitori între două frunze de castan –

ba de nuc – cu buzele mov de culoarea sângelui nostru

care îmi umple bluza,

iubito nu ţi-am spus asta până acum,

dar trebuie să ne despărţim,

mestecam lipitori cu buzele crestate de frig,

înapoia lor carnea moale mustea (deasupra ei

limba viermuind), întinde-te lângă mine –

ba da, vino! – să stăm amândoi cheflăind lipitori

să ne prelingem pe marginea patului, pe podea,

să facem salată,

să ne înfigem degetele unul într-altul

ca pe nişte sonde, prin straturile de dermă

până la sentimente. aminteşte-ţi mai bine

cum mâncam lipitori scuipând oasele lor

minuscule pe la colţurile gurii ca pe nişte coji

de seminţe, cum mestecam cu buzele lăţite

(înapoia lor dinţii)

lăsând să atârne înafară trupul acoperit

de ventuze rozalii, crispat, cu respiraţia tăiată […].

de fapt, poţi să-ţi aminteşti ce vrei, iubito.