eu m-am născut

eu m-am născut altundeva, niciodată
e o linişte lungă de unde vin
o linişte bruscă precum aceea
a unei inimi oprite
răsunând de ecoul
celei din urmă bătăi.
e o linişte lungă de unde vin
o linişte ca umbra unei linişti
în care totul se termină
şi nimic nu poate începe
de-adevăratelea.
Advertisements

poem

oraşul mic, întortocheat ca o ureche de pisică, se vădea la răstimpuri din blana deasă, blond pubiană a ceţii, pe când era într-o doară dimineaţă şi hornurile străvechi sângerau de fum ca după o tandră dezvirginare nocturnă, secretă. străzile, casele, totul puţea a dragoste, a împerechere hibernală profundă, a scormoniri după vechi, aiuroase simţiri. era pretutindeni zvon de neînchipuite pătrunderi, de priviri ruşinate, pline totuşi de o tandreţe fără pudoare, de falange elongate ca nişte mătănii îndelung şi de-a-ndărătelea folosite. aerul era învălătucit şi viclean şi duhnea a sărbătoare ca un patrafir în săptămâna luminată. ningea răbdător, paşnic, oval, şi albul fermecător al zăpezii se silea să acopere străzile, casele, ca pe un trup gol, insuportabil de gol, pictat într-o biserică în locul altarului. dimineaţa avea aerul că abia acum aruncă, într-o şăgalnică, sibilinică grabă o haină pe ea, şi cerându-ţi să-ţi întorci o clipă privirea se vrea totuşi o ultimă oară privită, admirată, cântărită cu dragoste de la sâni în jos şi în sus cu o mică oprire pe coapse, înainte să se vâre în fâşul de un alb întristător de opac. începeam să-mi amintesc, aşteptându-te, tot felul de lucruri, răscolind la întâmplare colile ministeriale pline de mâzgălituri şi de desene ale memoriei mele, apoi iarăşi erotismul fluorescent al dimineţii mă pătrundea  ritmic, molatic, sonor, până când mă redescopeream din nou, după multă vreme, şi intram bucuros în posesia trupului meu ca şi când, parfumatul de el, ar fi fost altceva decât trup. mă frăgezeam aşteptând, ochii mi se dizolvau misterios în orbite aruncând jerbe de umoare apoasă şi iradiind fecund, în căutarea ta, străzile, carbonizând copacii tembeli şi păsările ţicnite şi îndoind lampadarele ca pe nişte frânghii. căci eu sufeream de mult timp în chipul acela straniu de nebunie, erotismul rebel al dimineţii aceleia ingenue trebuie să fi fost mult exagerat, dar nu-mi păsa, mă mişcam mai departe prin cuvinte ca printr-o baltă de ochi imensă, în care se înghesuie lucrurile în bancuri, ca nişte peşti. lucrurile erau aşa cum voiam eu să fie. să spun şi că suferinţa mea era mângâiată numai de paşii ei care, vreodată, începeau să sune abia audibil, urcând două câte două treptele, şi atunci, micul meu prieten, venindu-mi în fire, sărutam de bucurie lucrurile de prin cameră şi amuşinam în ele prezenţa ei difuză, ca pe o urmă lăsată din viitor. simţeam cum în mine începe să se facă linişte, liniştea aceea sfinţită dinainte de liturghie, şi prezenţa ei suia deja spre primul pătrar, căci închipuirea îmi dezmeticise într-atât simţurile, încât până şi zgomotul respiraţiei ei ajungea la mine, dogorâtor, şi mă umplea de bezmetice dorinţe. înviau în mine, la întâmplare, străbunii, şi străbunii lor, veneau cu toţii în mine, bucuroşi, să trăiască fericirea mea nezăgăzuită, dezrobitoare, galeşă. şi înainte să închid ochii şi să dorm, visând totul, de la un capăt la altul, o vedeam, uneori, împingând uşa, moale, abia atingând-o, pentru a se lăsa ghicită numai, o umbră de rochie înflorată, foşnind nepreţuit, o mână prelungă, odihnindu-se pe marginea uşii. dar totuşi nu putea să fie aşa, ştiam asta chiar şi ameţit de somn, pentru că adierea prezenţei ei ar fi secerat într-o clipă totul ca suflul unei explozii.

 

de parcă caut, de parcă sunt căutat

nu eram în stare să; zilele se scurgeau inerte, ca nişte cadavre purtate de ape la vale. mă târam până la cuvinte. nu reuşeam să; singurătatea egală, monotonă, asurzitoare. voiam să-ţi scriu, dar simţeam cuvintele cum se subţiază în mine, nu mai puteam nici măcar să; moartea trebuie să fie asemănătoare, şi mai trebuie să fie de-adevăratelea. mi-e silă de orice gând dus până la; să rămână totul mai bine suspendat, frânt în chiar clipa în care; o jumătate de gură cu care nu se poate săruta. o mână cu care nu se poate prinde. un singur plămân, ca o a altă inimă. în locul inimii. ataxie deplină. atât. nu mai ştiu unde sunt. nu trebuie să ştiu. mă vărs dintr-o zi într-alta ca printr-o dumnezeiască canalizare. de parcă caut ceva. de parcă sunt căutat. mă întorc în matcă cărunt, cu voinţa atârnându-mi de ţeastă ca un steag. de parcă caut, de parcă sunt căutat. nu eram în stare să; mă târam; nu re;

***

sordida amintire de tren, pleoapele ei îmbălsămate, întunericul de molie orbecăindă al vagonului. toate astea mi se învârteau în cap când eram deja de ore bune ajunşi, când tu forfoteai pe lângă mine răsfoind batjocoritor o carte, apăsându-te pe umărul meu şi născând în mine acele buline care se cheamă instinct sexual, hrănind acele plante care se numesc plăcere şi care înfloresc mereu în apropierea ta; mă clatin de dorinţă şi cad ca un trunchi retezat de om mare, îmbătrânind voios, la lumina oaselor tale albe. şi până mâine o să fie mai întâi duminică, o să ne bucurăm de ziua aceasta prin împerecheri şi prin naşteri, o să ne agăţăm îmbrăcămintea de lustre şi o să costumăm spătarele scaunelor, iar noi o să ratificăm tot felul de tratate, goi ca nişte piei roşii abia născute, o să cântăm pe două voci oda bucuriei şi o să creştem în sfinţenie precum porumbeii în cuiburi. apoi o să ne închidem într-o cameră supunându-ne setei şi foamei, o să îndurăm, fiecare pentru celălalt chinurile de nepreţuit ale primilor oameni, până când o să încetăm, îmbrăţişaţi, să ne mai dorim altceva decât să ne devorăm unul pe celălalt, să ne îmbrăţişăm lăuntric, cu tuburile digestive, să ne ghemuim în alveolele pulmonare ale celuilalt şi să ne strigăm de acolo iubirea. n-ar mai exista nimic după, numai un fel de christos care îţi taie respirarea alcătuit din noi ca din două catene de ADN şi pe care fiecare dintre noi, dacă ar mai trăi, l-ar numi eu însumi.

1 alotsipE

(se dedica tuturor indragostitilor)

o, ce glorios m-aş sinucide

ştiind că o să vă târăsc după mine în moarte!

cu câtă pasiune m-aş jertfi pentru voi

dacă suferinţele voastre ar fi mai violente

decât ale mele!

dac-aţi şti ce fastuoasă ură vă port

şi ce grabnic mi-aş reteza propria mână,

ce nerăbdător aş fi să curm vederea propriului meu ochi

dacă aş putea să adaug oricât de puţin

slavei urii mele!

o, dacă aţi şti ce ură neîntinată port

întru voi –

căci dacă aş renunţa la toate bogăţiile mele

şi mi-aş da trupul să fie ars

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate

le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,

şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

dar aş şovăi în ura mea,

făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

ci voi nu vă temeţi

căci ura mea e ardere de tot!

ea nu va pregeta

alegând grâul de neghină

şi nici nu va aştepta să-i fie întors

celălalt obraz,

ci va purifica deopotrivă totul

şi îl va lovi de două ori pe acela.

căci ura e fără de pată

şi dreaptă; ea nu-l va dispreţui

nici pe întâiul nici pe cel din urmă venit

nu va cunoaşte fiul risipitor de fratele lui

nici tâlharii de leviţi şi nici samariteanul de preoţi

ea nu va şti nici de culoarea apei,

nici de cea a sângelui

ci pentru ea toate vor fi una

şi în focul ei una se vor face.

 

intoarcerea (poiestire)

[…] apoi Mara m-a ajutat să străbat pârâul acela ţinându-mi mâna în mâna ei şi punând înaintea mea piciorul pe fiecare piatră; ca un orb călăuzit de ea am ajuns pe malul celălalt unde m-am lăsat la pământ ca şi când aş fi suferit de leşin sau de alte încă mai stranii sentimente pe care îmi era greu să le numesc în negura aceea, dar nu, ştiam foarte bine că sângele nu se oprise, îl simţeam înfrunzindu-l pe frunte ca o iederă ce creştea dureros din mine – bea, îmi întinse Mara căuşul palmelor ei şiroind, dar aplecându-mi fruntea să beau, apa se umplu de mici peştişori roşiatici colorându-se ca un sirop de cireşe. am băut totuşi; îmi treceau prin minte atâtea, mi-ar fi plăcut să mor de moartea aceea sau să visez o alta, sau să încremenesc acolo şi să uit de durere sau durerea să uite de mine; asta până când m-am ridicat şi am început să merg iarăşi sprijinindu-mă de umărul Marei ca o aripă frântă, neputincioasă şi nedemnă de îngerul care-o purta, ca o aripă îngânând tot felul de gesturi pentru care Mara nu-mi mai cerea socoteală, ci se mulţumea să fie acolo, înaintând în tăcere, târând după ea nimbul acela defect ce se bălăbănea în urmă precum o uriaşă glugă umflată de vânt, până când, greutatea corpului meu a rămas undeva în urmă trăgându-mă şi pe mine la pământ, ca într-un dans, prăbuşindu-mă cu Mara deodată. plângeam sau Mara plângea, mi-ar fi fost la fel de greu să înţeleg, ridicându-mă, sfidând trupul acela cu un zâmbet trufaş, suferind însă îngrozitor de această trufie, reînvăţând să merg numai până la copacul de-acolo, îmi şopti încurajându-mă Mara, şi ce silă mi se făcuse de disperata dezordine a trupului meu până într-acolo încât aş fi putut să-i strig: lasă-mă! sau aş fi putut să mă prăbuşesc într-adins, să mă pedepsesc rostogolindu-mă la vale ca un bulgăre de pământ, strivind sub mine vreascuri şi frunze; acolo nu trebuia să rămânem prea mult. cât mai rămăsese de mers, nu ştiam; ştiam numai că oricât ar fi fost, într-atât obosisem încât nici să fi zburat şi n-aş fi putut ajunge. simţeam cum voinţa se deşiră în mine tot mai repede, hai, vino!, îmi strigă Mara, şi-n strigătul ei îşi făcu loc o imperceptibilă frică, şi mie nu mi-ar fi părut rău să vin, dacă aş fi putut să rămân acolo cu totul, să mă mut la ea, să locuim împreună, să împărţim trupul acela ca pe o cămăruţă în care eu să trag storurile şi ea să deschidă ferestrele, eu să fac ceaiul şi ea să-l îndulcească puţin; mi se părea absurd că ea ţinea morţiş la trupul acela al meu care mie, dumnezeu ştie dacă mi-ar mai fi trebuit vreodată – deşi înclinam să cred că nu; ea se legase de el ca şi când ar fi fost eu însumi şi oricât aş fi încercat s-o conving, nu vorbind, ci tăcând aşa cum n-o mai făcusem niciodată, nu reuşeam decât s-o aud respirând tot mai repede, oftând, suferind de efort, însă smulgându-mă mai departe, împreună cu propriul şi neputinciosul meu trup, din nereuşita mea moarte.

 

A doua primăvară (scrisă cândva, prin 2003)

crescură dintr-o dată ca valuri pe oglinda

aproape adormită a mării înverzite

şi cum o voce-nceată de nu-i pricepi nici limba

se umple de viaţă-n ecouri înzecite

la fel acea-ntâmplare de nimenea văzută

ce străbătu frunzişul cu-n freamăt parcă stins

şi-i zgârie obrazul ca într-o joacă mută

se transformă-ntr-o seară din blând oftat, în plâns.

crescură dintr-o dată îmbrăţişând albastrul

ca umbrele prelunge de trupuri prinse-n dans

ca limbi de foc murinde ce-mbrăţişează astrul

şi-n strigăte şoptite şi-n aurit balans

îl mută de pe boltă, în zare coborându-l

ca pe un zmeu în flăcări, ca pe un cerc aprins

cu mângâieri de frunze purtate-n slăvi de vântul

ce le alintă-n cercuri şi le coboară-n nins.

crescură dintr-o dată pădure scăpărândă

copacii roşii-ai toamnei cu trupuri de bătrâni

ce fără să trăiască nu pot să moară încă –

tot sângerând de frunze sfârşi-vor nişte spâni.

şi-n negura albastră a nopţii ce se-ncheagă

precum o rugăciune din smirnă şi din fum

te-ai aştepta privind-o, să vezi pădurea-ntreagă

cum mistuită arde şi se preschimbă-n scrum.

dar flacăra-i tresaltă în noapte mai departe

neconsumând bătrâne braţele lor slăvind

nu viaţa dinainte, ci propria-le moarte

un efemer, sălbatic, prea-timpuriu colind.

o, ce frumoasă moarte cuprins-a întreg codrul

ce mândră-napoiere a sufletului lor

de parc-această moarte le fu de-a dreptul rodul

sau dreapta-le-nflorire spre slava tuturor.

 

!

Liniştea serii îşi mişca prin măruntaiele noastre tentaculele ca mâinile mânjite de sânge ale bunicului în toracele iepurelui jupuit, atârnând cu capul în jos, cu ochii sfioşi în orbiteiubito! e loc aici pentru amândoi, în toracele lui înflorind de coaste ca de nişte limbi fierbinţi, sărutându-se, e loc aici pentruamândoi, în rugăciunea morţii lui, atârnând, de cârlige, şi ca o candelă sângerând către cerulpâmânt. iubito, el e îmbrăţişareanoastră, tăcerea lui molcomă, întunecoasă, viscerele lui de leş încărcând pumnii desfăcuţi ai bunicului, revărsându-se pe pietrele încinse de soare ale curţii, sfâşiate de câini..

Întâmplare

Muştele se topeau în alcool ca nişte afine; mucegaiul se zaharisise deasupra lor înflorind albăstriu ca o cicoare, ca mama cărând pescăruşi, ca focul bolborosind printre pietre, ca două iede. Iată ziua aceea, lamura ei neîntinată ca o dulce subţioară de fată, desfăcându-se molcom în priveliştea serii cum îşi desfăceau crengile merii. iubito, mi-am spus murmurând, cu gândul la cana albastră de apă, ia şi te-adapă. şi aşa trecu ziua aceea scăpărând peste vii cu picioarele ei numai rar numărate şi după ceasul meu trecu şi cam o jumătate din noapte. dar ce toropeală şi ce reavăn pământul peste care, desculţi, treceam visători, închipuindu-ne prerii şi tundre aşa cum citisem cândva că trebuie să fie altunde. şi când îţi era somn, mititico cu ochii ca frunza de mentă, te lăsai la pământ ca omătul şi-ntunericul te-nvelea în placentă. dar bea, îţi spuneam, şovăielnic, cu glasul ca nişte tulpini cărora vântul le smulse înflorita mansardă şi mâinile noastre le crescuseră spini. tu dispăreai din locul acela apărând altora şi numai în vis, până când îmbătrâneam şi mă umpleam de mucegai ca de griş.

Explicaţii biografice (o norocoasă traducere din Diogenes Laertios)

tembelul de el blocase intrarea; prin gaura cheii se zbăteau numai muchii, şi cum peste toate se vărsa înserarea, cu ea dintr-o dată invadau şi păduchii. tembelul râdea lovindu-şi rinichii, televizorul mişca peste tot din ştiri ca dintr-o coadă, agitând în aer cuvinte, săbii de plastic şi spiţe de roată. din camera mamei se zvoneau corcoduşii. cu frunze lăţite şi moi şi pufoase, cu ramurile fâlfâind şi răspândind pretutindeni miresme de fructe de mare şi steaguri şi oase. de ce să nu spun că tembelul crescuse la lumină de bec în loc de muşcată într-o glastră căreia barbarii îi luaseră totul; numai bărbăţia îi fusese lăsată. şi când mai venea la sărbători, târându-se pe brânci, câte-o babă, tembelul ieşea mirosind tot a flori şi-i trăgea peste ochi câte-o labă. erau vremuri cum sînt şi acum, copilărind crescu şi acela care alunecând pe scări ca un tembel îşi nenoroci manivela. şi ce mai tristeţe, atunci şi acum, şi sticle înnodate pe mese, şi ospătari mişcând cu atenţie din tăvile pline cu friptură de pui, din şervetele albe, din fese. când să moară, tembelul nu mai putu. se răzgândi şi rămase aşa. răzgândit el de-a dreptul nu prea muri. dar nici de trăit nu trăia.