A fost si victoria noastra?

Romania e o tara foarte frumoasa. Romania e o tara plina de oameni care stiu sa aprecieze sportul. Sutele de canele de sport din aceasta tara transmit neincetat meciuri de fotbal din campionatul intern si din alte campionate vestite din lume. A, daca n-ai ce face, poti vedea oricand un meci bun din Premier League, din Bundesliga, din Primera, si de mai stiu eu unde; poti vedea chiar meciuri de fotbal din tari de care n-ai auzit in viata ta si la o adica poti deveni suporter al lor. Ca un lac imens de cianura, fotbalul se revarsa in spatiul public in miros de fumigene, in sunet de manele, si insotit de nesfarsite scandaluri care coloreaza totul orgiastic. Ce bine e ca avem fotbal si ca Romania e o tara asa de frumoasa! Altfel nu stiu cum ne-am descurca.

Din cand in cand insa, jurnalistii sportivi din tara noastra mai fac cate o greseala. Te pomenesti ca in noianul de stiri despre reghe si meme si alte creaturi bizare care se scofalcesc pe toate posturile si isi dau ochii peste cap si behaie si se iau la bataie cu cine le iese in cale, mai apare cate o stire despre tenis sau rugby, sau sporturi de care microbistii din romania nici n-au auzit vreodata. Asa a aparut si stirea ca Simona Halep a castigat un titlu, apoi inca unul, apoi inca unul, printre pozele cu escapadele fotbalistilor, printre articole despre revenirea lui Mutu la nationala si a lui Surdu la conducerea ei, etc. O, sigur, transmiterea in direct, la unul dintre miile de posturi de sport, a vreuneia dintre aceste finale ar fi fost prea mult! Ajunge o stire despre tenis si cinci mii despre elevii lui Piturca. Ajunge o stire despre tenis si patru mii cinci sute despre transferul nu stiu cui nu stiu unde. Ajunge o stire despre tenis si doispe mii despre esecul Stelei in Europa.

Daca Simona Halep ar fi pierdut la Moscova sau la Sofia, n-am mai fi auzit de ea. Sau i-ar fi scapat cuiva un titlu de genul: “Simona rateaza in finala” sau “Evolutie dezamagitoare a romancei”, si inca doua sau trei randuri despre parcursul ei pana acolo. Eventual o poza cu ea luata de pe saituri din afara.

Dar Simona n-a pierdut! N-a pierdut o data, n-a pierdut de doua ori, n-a pierdut de trei ori – hai mai, las-o-n-colo – n-a pierdut de patru ori, n-a pierdut de cinci ori, n-a pierdut de sase ori, n-a pierdut; s-a incapatanat sa castige. Si atunci, ca treziti dupa un somn adanc, fara sa stim exact cine e Simona Halep, victoria ei a devenit victoria noastra. Am castigat si noi odata cu ea! Am invins! Hai Romania! Simona e romanca! Tenisul romanesc! Romania e o tara frumoasa!

victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează

eu respir că mi se face în mine sete. decupez cu ceva ca un foarfece, ceva ca o palmă de-a ta, mai aproape de mine, cu coatele atent sprijinite în tăblie. reculul îmi smulge bocete spectaculoase. cu ceva ca un fel de mână de-a mea scriu fiindcă nu mă mai pot controla şi opri. o mască îmi înscenează un chip. decupez mai departe, fac un rotocol, încă unul, până îţi simt pe degete ceva albastru dar sălciu ca o picătură de sânge. ceva ori e sânge ori e altceva de altă culoare. miroase a abur dinăuntrul tău. te iubesc, mi se face rău şi vărs un fel de lichid amniotic mirosind a portocale lângă mâna mea care ţine foarfecele, tremurând sub biciul reculului, şi mâna mea ca o lanternă scriind cu febrilitate mai departe tot ce mă traversează împreună cu ceea ce urmează să gândesc. se face în mine o redistribuire a funcţiilor respiratorii, circulatorii, urinare. se votează acum pentru plămâni, acum pentru inimă, acum pentru rinichi. se strigă, se fac aranjamente între organe. politica trupului meu e un hăţiş înghesuit de planuri, de incertitudini, de lupte. ai vedea ceva asemănător dacă ai privi la microscop diviziunile trupului meu în perioada alegerilor, când simt că ceva mă părăseşte, când mă închid în baie să respir sau să vărs. să-mi tărăgănez victoria şi înfrângerea în oglindă. tot ce mă traversează ajunge să fie cumva consemnat de mâna mea dreaptă care se angajează în depăşirea mâinii mele stângi. la capătul străzii creşte un zid cum creştea bunicul porumbei. mâna mea stângă virează mai departe, decupând cubuleţe şi sfere în ceva ca o carne moale, o mână pe care picură un lichid tot mai asemănător cu şamponul de care mă ustură ochii. e bună lumina. am să mă strădui să fiu gata până diseară. atunci o să sărbătorim împreună victoria trupului asupra a ceva ce nu mai contează.