Fum-si-virgula

Când obosesc de atâta scris – ca acum – îmi vine să nu fi scris nimic. Uneori mi-e greu cu mine. Mi-e greu şi gata. Mi-am zis mereu că trebuie să mă suport. Să nu mă pierd de mine. Să rămân aşa, atârnând, pe cât posibil şi cât mai lung timp. Să învăţ să folosesc punctşivirgula. Ticuri de scriitor, de nefumător, ticuri de om care se împiedică în cuvinte. Da, de nefumător; ticuri. Pentru că fumătorii folosesc cu dezinvoltură punct-şi-virgula – fum-şi-virgula. Nefumătorii sunt mult mai sănătoşi, e drept, dar gândesc mai puţin şi mai rar. Când fumezi devii conştient că respiri. De fapt nu ştiu daca aşa e. N-am fumat niciodată o ţigară până la capăt. Nu mă credeţi, nu? Bun. Ia să vedem, dacă o luăm pe aici ce se întâmplă? De exemplu, ideea asta cu împiedicatul de cuvinte duce la o alta. Cam ca un drum. Şi de aici iarăşi trebuie să stai şi să hotărăşti încotro. Poate de asta n-am să fiu niciodată scriitor. (Oare chiar n-am să fiu?) Mă hotărăsc foarte greu. Şi îmi place – ce eroare fatală – tot ce scriu. Dacă ne-am întors aici, bine. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi nu ţin la convingerile mele. Oricine poate să mă convingă de orice pentru cinci minute. După asta mă enervez şi deodată cu enervarea dispare şi convingerea.  Iartă-mă că te-am întrerupt, Iulia, ce spuneai?