Întâmplare

Muştele se topeau în alcool ca nişte afine; mucegaiul se zaharisise deasupra lor înflorind albăstriu ca o cicoare, ca mama cărând pescăruşi, ca focul bolborosind printre pietre, ca două iede. Iată ziua aceea, lamura ei neîntinată ca o dulce subţioară de fată, desfăcându-se molcom în priveliştea serii cum îşi desfăceau crengile merii. iubito, mi-am spus murmurând, cu gândul la cana albastră de apă, ia şi te-adapă. şi aşa trecu ziua aceea scăpărând peste vii cu picioarele ei numai rar numărate şi după ceasul meu trecu şi cam o jumătate din noapte. dar ce toropeală şi ce reavăn pământul peste care, desculţi, treceam visători, închipuindu-ne prerii şi tundre aşa cum citisem cândva că trebuie să fie altunde. şi când îţi era somn, mititico cu ochii ca frunza de mentă, te lăsai la pământ ca omătul şi-ntunericul te-nvelea în placentă. dar bea, îţi spuneam, şovăielnic, cu glasul ca nişte tulpini cărora vântul le smulse înflorita mansardă şi mâinile noastre le crescuseră spini. tu dispăreai din locul acela apărând altora şi numai în vis, până când îmbătrâneam şi mă umpleam de mucegai ca de griş.

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Visul (continuare)

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

De-ale nimanui

Eu m-am gandit la asta – bine, e drept, nici n-am avut cine stie ce timp – dar poate gasiti voi ceva mai bun in loc. Si daca gasiti, va rog sa nu va deranjati sa-mi spuneti, sa nu strigati orzul la gaste, ca pe o ureche le intra, pe alta le iasa, asa asimptotic. Deci ma gandisem cat de usor e, adica cu cata usurinta se poate renunta la cele mai frumoase vise, pentru a fi fericit.

Parca suntem toti niste personaje de romane, pana si voi care atarnati, vorba lui Nichita, ca le zicea mai bine decat mine, de capatul privirii care va soarbe ca pe niste babe-oarbe ce sunteti (cu “u”, ca asa-i-n tenisul pe echipe jucat la academia romana, atunci cand nu ploua si joaca un pocher ca sa le vina inspiratia pentru lucrarile ale magnifice pe care le scriu:)

Bai ce chestie!

Elizei, pentru ca nu exista

la capătul scărilor

în camera cu ferestre

rotunde

eliza adormise

vânată de oboseală

şi timp

la sfârşitul unei aşteptări

duhnind a secunde

se întunecase aproape

când am intrat

în urma uşii închise

noaptea apucase să muşte

vârsându-şi depărtarea din prag

iată-mă iarăşi

credeam

la adăpostul luminii

în camera împărţită în doi

de visul elizei şi de foşnetul

mâinii ei care mângâia

plămânii mei

plini de vise şi moi

Unde era Mara…

Întinde mâna şi Mara va veni şi se va preface în ea însăşi, mi-a spus – eram într-un vis – privind pe furiş în adâncitura palmei mele. Căuş, i-am strigat, înţelegând că nu-şi aducea aminte, fară să mă clintesc din locul acela. Din faţa lui. Aşteptând-o pe Mara. Cu răsuflarea tăiată. Pe Mara ai să o recunoşti – a continuat concentrat – mai ales după uşurinţa cu care nu există. Pe Mara… a început iarăşi, fără să mai termine, ca şi când Mara s-ar fi folosit de cuvintele lui ca de o vrajă. Ca şi când Mara ar fi fost deja acolo şi aş fi putut-o strivi dacă aş fi închis pumnul.

Ştiu, i-am spus, cântărind în palmă aerul de parca as fi mângâiat obrazul Marei. Apoi am fost chemat înapoi, cu violenţă, şi lumina dimineţii m-a despuiat de atingerea Marei, care îmi înflorise în palmă, ca de nişte petale.

Visul II

Ce straniu se aranjaseră toate din noaptea în care ai ieşit – îngrozit de ceea ce făptuiseşi – pe uşa în faţa căreia te aflai acum. Tot ce ţi se întâmplase pe urmă te-a condus în mod mai mult sau mai puţin evident înapoi. Înapoi în faţa propriei tale fapte. Ca un cerc care se închidea dincolo de voinţa ta, şi care însemnase transformarea existenţei tale în zbaterea inutilă a celui încătuşat. Mai trăia oare? Ăsta fusese gândul care te purtase până aici? Murise într-adevăr în noaptea în care o loviseşi brutal cu scrumiera de ceramică în moalele capului? Ai lăsat-o prăvălită pe covorul care se îmbibase deja de sângele de un roşu-întunecat. Te-ai prăvălit peste ea, încercând să ieşi, şi ai simţit trupul încă cald sub tine străbătut de un vag tremur; de viaţă. Viaţa care se scurgea din ea, ca apa dintr-un bidon găurit; viaţa care se zbătea în ea, precum gâtul răsucit al unei păsări. N-ai avut forţa s-o mai loveşti încă o dată. Abia dacă te mai puteai smulge tu de acolo, din înfăptuirea acelui gest brutal, şi timpul începuse parcă să se repete. Iarăşi erai cuprins de furia de a fi trebuit să încuvinţezi cuvintele ei, care te învinovăţeau pentru tot, cuvintele ei care loveau în tine ca o secure. Ea ucisese prima; asta era; criminalul nu erai tu; şi totuşi ai lovit-o; ai simţit cum dunga scrumierei crestase oasele moi ale creştetului. Timpul se stricase şi relua, ca un mecanism defect, gestul tău final, mâna coborând ca un tăiş spre creştetul femeii, care te privise, o clipă înainte, cu o scârbă deloc reţinută, cu o silă corozivă, care îţi atacase toate simţurile şi te făcuse să acţionezi altfel. Lena se sinucisese. Şi tu erai prins acolo, în cameră, pereţii se îngustau şi tavanul începuse să coboare ameninţător; respirai greu, cu mâna apăsată pe piept. Te-ai ridicat, până la urmă, şi ai găsit drumul până la ieşire înainte ca locuinţa să se prăbuşească peste tine. Aveai sentimentul că fuseseşi condamnat să săvârşeşti gestul acela şi că întreg universul contribuise la asta.
Aţi băut amândoi în seara aceea destul de mult. De asta ţi se părea că până şi sângele ei mirosea a alcool sau hainele voastre erau impregnate cu mirosul acela până atunci plăcut. Era mai mult alcool decât sânge. Sau asta era numai impresia ta, atunci când deveniseşi una cu trupul acela pe jumătate însufleţit. Te-ai ridicat, sprijinindu-te de picioarele ei inerte şi ai continuat drumul spre uşă; gâfâind; mânat de dorinţa de a te părăsi până şi pe tine, de a lăsa acolo trupul care te purtase până pe marginea nebuniei. Apoi te-ai întors şi i-ai privit încă o dată ochii care rămăseseră deschişi. Ochii aceia care te rugau să nu fi săvârşit fapta. Sau măcar să o duci acum până la capăt! Ţi s-a părut că te-a strigat; că a murmurat ceva. Însă nu i-ai văzut buzele mişcându-se. Ai devenit cu totul neputincios. Nu simţeai acum decât un dispreţ puternic faţă de tine însuţi. O silă abia stăpânită, care îţi provoca o senzaţie de vomă. Înfăptuirea unei răzbunări îndelung mocnite n-avea deloc gustul dulce pe care îl bănuiai de ficare dată când săvârşeai gestul în imaginaţie. Te-ai oprit şi ai început să vorbeşti cu cadavrul. El nu ştia de ce era acum un cadavru şi de ce încetase să fie un om. Tu aveai însă şi mai mult nevoie de discuţia asta. Aşa că te-ai aşezat atunci pe braţul canapelei şi ai început să înşiri totul aşa cum se lăsa chemat din amintire. I-ai vorbit trupului aceluia despre Ionică şi despre cum ai plănuit totul pe vremea armatei, ca el să fugă dincolo de graniţă şi să nu se mai întoarcă. Ai recunoscut totul. O făceai cu sentimentul că minţeai, şi asta pentru că istorisiseşi de atâtea ori poveastirea în alte chipuri, încât ajunseseşi să crezi în ele. Voiai să scapi cumva de el şi atunci gândul unei crime nu mijise încă în mintea ta. Ştiai că îl puteai face să creadă ca vei fugi cu el, că vă veţi întâlni de cealaltă parte a Dunării, în libertate. Spuneai asta privind cadavrul cu o silă faţă de ceea ce înfăptuiseşi. Cadavrul începuse să te fascineze. Să-ţi absoarbă privirile, să-ţi curme voinţa de a pleca de acolo. Sub fascinaţia tot mai puternică a trupului uman golit de viaţă, a spectacolului degradării, ai reluat vorbele fără şir, de care atârna, acum viaţa sau moartea ta.

Visul I

Ai urcat pe scări până la etajul al treilea. Devenea tot mai întuneric, pe măsură ce înaintai. Ai fi putut avea senzaţia că în loc să urci cobori adânc în pământ, însă tu erai străbătut de altfel de gânduri. Ţi s-ar fi putut părea că se face tot mai linişte şi că zgomotul străzii se îndepărtează treptat, însă tu nu auzeai decât bătăile inimii tale; se zbătea ca şi când se deşteptase în tine o vietate. Ai fi putut simţi mirosul puternic de mucegai, care se ridica ca un abur pe pereţii cojiţi, însă nările tale erau năvălite de aburii alcoolului sorbit în acea noapte către care te întorceai acum, traversând grăbit timpul, coborând treptele înclinate, în sus, până la etajul al treilea. Ce avea să se întâmple dacă te vei întâlni cu cineva de aici, din bloc? Avea oare să te recunoască? Ar fi putut povesti ceva? Ai grăbit paşii care răsunau prea tare pentru a nu fi auziţi de cei care locuiau în apartamentele care se înşirau de-a lungul palierelor. Îţi era frig şi ţi-ai strâns mai bine paltonul care îţi învelea acum coapsele până la jumătate. Îţi era frig pentru că îţi era frică. Balustrada se deşira ca o panglică în palma ta care începuse să transpire. Avei oare de gând să intri? Pentru ce veniseşi de fapt până aici? Te-ai oprit în faţa unei uşi. Uşa asta de lemn avea pentru tine semnificaţia unui paznic cu neputinţă de înduplecat. Amintirea ei te îngrozea, şi asta pentru că o păstrai în minte aşa cum îţi apăruse în noaptea în care ieşeai în fugă din casă, străduindu-te să o încui în grabă cu cheia. Cheia pe care o strângeai nebuneşte în mână şi al cărui semn ţi se întipărise în carne şi rămăsese acolo pentru încă câteva zile. Asta era uşa care refuzase să se închidă peste fapta ta şi peste curgerea lipsită de sens a propriei tale vieţi. De ce mai păstrai cheia cu tine? Nu numai că era inutilă, – era limpede acum că ţi-ar fi fost peste putinţă să intri – dar era semnul vinovăţiei tale, semnul nereuşitei tale fără rest, semnul propriei tale morţi. Ai dat să deschizi uşa însă ai renunţat aproape imediat. Atunci de ce veniseşi până aici? Ai auzit în clipa aia vocea care te bântuia uneori, dar care nu putea fi decât a ta. Ai auzit-o ca şi când un bărbat de la apartamentul alăturat ar fi rostit întrebarea şi ţi s-a făcut groaznic de frică: Oare mai trăia? Te stăpânea întrebarea asta într-un fel iremediabil şi nelămurit; te poseda îţi trecuse prin cap, cu o zi înainte, când citiseşi intâmplător titlul unei cărţi; orice rezistenţă era inutilă. Deci ştiai cât de periculos era să mai apari o dată acolo. Şi totuşi viaţă noastră se alcătuieşte în egală măsură din gesture inutile ca şi din gesture care au un scop, din lucruri necugetate ca şi din lucruri îndelung chibzuite. Dealtfel toate se intâlnesc în acelaşi punct: nicăieri – unii preferă să-i spună infinit şi să se pună pe calcule cu el, când, în fond, da’ bine mă, cum ajunseseră toate astea în capul tău – şi iarăşi întrebarea făcea loc la alte presupuneri care năvăleau asupra ta, fără să le mai poţi stăpâni.