Rondelul inceputului (nereusit)

(Marei, oricum ar chema-o)

ai adormit undeva în afara mea

cu spatele sprijinită de trunchiul de nuc

ca şi când ai fi fost visată şi visul

era abia la-nceput

(eu îţi citeam de parcă n-aş fi ştiut)

păienjenişul luminii îţi desenase obrajii

cu nervuri complicate de frunze

care se prelungeau afară din vis

ca nişte falange confuze

(eu îţi duceam cuvintele până la buze)

amiaza era ca un praf fin, lipicios

care ne durea şi ne îngreuna respirarea

ca şi când, revărsându-se, lumina

se făcea sărată ca marea

(eu îţi sorbeam de pe buze, pe rând, roua şi sarea)

la depărtare de câteva ore

de îmbrăţişarea ta somnolentă şi moale

în care locuiam ca-ntr-un vis

înserarea începea să coboare

picurând de pe frunzele amare de nuc,

umezind marginile visului nostru

(care era abia la-nceput)

Visul

Genunchii goi ai Marei, peste care îşi aşezase botul căţeluşa Lulu, moartă de frig şi ea ca un pui de căprioară în zăpadă, tremurau lipiţi unul de altul ca nişte boabe uriaşe de strugur. Era de vină dimineaţa aceea care începuse atât de devreme, lumea era de vină şi răutatea ei încrâncenată, pentru că Mara mă privea acum aproape speriată, ca şi când i-ar fi trecut prin minte „ce-o să facem”. Eu eram undeva în preajmă, cu mâna streaşină la ochi, descoperind în depărtări înfăţisări omeneşti şi mâini fluturând a chemare, dar dimineaţa miroasea mai degrabă a frig şi a frică. Mara mă prinse de mânecă, râzând enervată, ca şi când mi-ar fi cerut a două oară ceva ce uitasem, şi eu i-am prins obrazul şi privirea în palmă şi am rugat-o să mai rabde un pic până când se mai scutură dimineaţa de rouă şi se topeşte mirosul acela strident de lună rotundă şi rece şi nouă. Dar, iarăşi o spun, pentru că trebuie şi pentru că nici eu nici Mara nu ştiam prea mare lucru atunci, şi nu prea ştiam ce să facem, nu eram decât doi copii care creşteau împreună, deodată cu căţeluşa Lulu care se bâţâia pe lângă noi, fluturând diabolic din coadă, ca şi când ne-ar fi făcut în ciudă cu blana ei deasă. Lulu încălzeşte-mă, i-a strigat Mara, acoperindu-şi cu ea genunchii vineţii, care se coloraseră ca nişte struguri uriaşi înăuntrul cărora ai fi putut vedea, privind atent, cum se îmbrăţişează sâmburii unii pe alţii ca nişte copii aşteptând să fie şi să se nască.

Hai, îmbrăţişează-mă şi tu, a scâncit Mara, îmbrâncindu-mă înfuriată, şi eu am clătinat din cap, bucurându-mă ca şi când aş fi reuşit să bag aţă într-un ac cu gămălie. Şi când am luat-o în braţe pe Mara mi s-a făcut rău de plăcere – şi cum îmi era pe deasupra şi frig –  am vomitat peste genunchii vineţii ai Marei şi peste blana căţeluşei Lulu o pastă aproape fierbinte, şi apoi am leşinat de groază. Când m-am trezit, Mara murise, şi căţeluşa Lulu o muşca, abia respirând, de faţă.